Don’t call us, we’ll call you

După cum v-am spus, săptămâna trecută am avut un interviu decisiv pentru viitorul meu. Atât de decisiv încât, dacă m-aș fi distrat, aș fi petrecut următorii doi ani din viața mea studiind în 3 orașe europene fantastice (Copenhaga, Amsterdam și Hamburg)..

Succesul acestui interviu a depins de cumpărarea sau nu a unei saltele noi (în principiu: dacă merg în Europa timp de doi ani, este inutil să investesc un cărucior de bani pe o saltea unde am dormit doar 5 luni), dar și de mulți alte lucruri precum relațiile, economiile, planurile de călătorie etc....

Nu vreau să vă stric suspansul și să vă anunț că am ratat interviul. Numai bunul Domn și comitetul de intervievatori știu și voi afla la sfârșitul lunii martie. Daaaaar, un interviu în care 70% din timp decanul Universității din Bonn încearcă să te convingă că, pentru ceea ce vrei să faci în viitor, este mult mai bine să rămâi în România și să faci un masterat aici, oh bine

...

Nu este necesar ca Einstein să descopere rezultatul, nu este așa??

Și am pus atât de multă energie în acest interviu, e de rahat! Mi-a luat doar o oră să-mi îndrept părul, să decid dacă mai adaug broșa la rochie încă 10 minute, să mă topesc acasă cu Lily Allen agățată cu dinții pe tivul pantalonilor pentru încă 15, să repet în mintea mea câteva formule obișnuite din Germania și lista continuă.

Când am ajuns acolo, la sfârșitul secolului al XIX-lea a existat o atmosferă de pensionare. Unele fete în costume negre, cu fuste până la genunchi și un coc discret la spate, cu toc plat și cuie tăiate în mod regulat, stăteau tăcute pe scaunele din coridor, citind cu îngrijorare tot felul de expresii din dicționarele româno-germane....

L-am ascultat pe Cliff Richard la căști și m-am felicitat pentru inspirația pentru alegerea unui master în limba engleză. Nu vorbesc limba germană ca lumea de cel puțin 5 ani și, să fie adevărat, vorbirea germană nu este ca și cum ai merge cu bicicleta.

Înainte să ne vină rândul nostru să intervievăm (eu și un alt tip, intervievam ca un cuplu), una dintre fete ne-a spus râzând că a întrebat în ce stat este colegiul unde vrea să meargă. Șoc și groază! Care teren va fi al meu? Telefonez persoana conectată la Google, aflu, răsuflu ușurată, îi spun și tipului care intra că a văzut același program. Ne-am liniștit reciproc: care sunt șansele ca el să ne întrebe, că am optat pentru un master complet în limba engleză, întrebări în limba germană? Nici unul! Ahahahahaha.

Acces. După câteva amabilități și discuții despre ceea ce am făcut până acum, ce vrem să facem de acum înainte, ca profesor, pentru că se pune problema șocului și a groazei: vorbim germana? Băiatul se laudă: știe limba numai conversațional. Bine, atunci, spune președintele comisiei, în ce țară se află această facultate? # $% &! * $ # &, Cred cu blândețe, dacă aceasta este întrebarea ta, ce îmi poate cere Dumnezeu?

Aș fi aflat câteva minute mai târziu când, după ce am transpirat bine cu toate ținuturile și regiunile germane, m-a întrebat: Știu germana? Știți! Îl spun curajos, am făcut grădinița și școala elementară în limba germană. Sigur, au trecut câțiva ani de atunci

...

Dar știu să comand pâine. Sehr gut! Ascult cu admirație din partea comisiei. Înainte să pot exploda ca un balon cu heliul mândriei, aud întrebarea. Dacă Fraulein știe limba germană, ne puteți spune ce reprezintă acquis-ul comunitar, câte capitole conține și care sunt unele dintre ele?.? Nu spun că mi-au luat 5 minute să-mi dau seama ce vrea de la mine și alte 5 minute să mă abțin să răspund colecția ba și ma-ta! (Îmi pare rău pentru franceza mea).

Cumva am inversat situația, am vorbit în germană-engleză-franceză că toți profesorii mei de limbi străine de la școală se vor despărți cu mândrie și vor termina capitolul dureros al recoltei comunității. Am petrecut următoarele 10 minute încercând să-l conving pe decanul de Bonn (care mă remarcase, știam că nu ar fi trebuit să-mi iau broșa libelulei!) Că acest maestru este perfect pentru ceea ce vreau să-mi fac, în timp ce el mă asigură că nu. are sens să plec din România dacă vreau să mă întorc oricum.

Nu vă spun că totul a ajuns într-o coadă de pește, că m-am dus acolo ca o matza ploioasă, că am venit acasă ca un câine bătut, că m-am culcat și am dormit ca un urs hibernant și m-am trezit vesel ca un țânțar. Mahmureală.

Concluzia acestei experiențe academice traumatice marcate este clară: îmi iau salteaua!

Lasă Un Comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here